Bistrita
23 februarie 2019
Senin
-5°C
 
Ai o știre? Sună-ne pe TELEFON 0787-894941 sau trimite-ne un mesaj pe WhatsApp!

Tibi Ușeriu de pe patul de spital din Canada: ”mi-e rău, văd triplu și am senzația că îmi pleznește capul. Degetele de la piciorul stâng nu le simt”

Google+ Pinterest LinkedIn Tumblr +

De pe patul de spital din Whitehorse Canada, unde a fost dus cu elicopterul după ce medicii i-au interzis să mai continue ultramaratonul  Yukon, Tibi Ușeriu zâmbește dintr-o fotografie postată pe pagina de facebook.

Nu-și simte însă degetele, are dureri puternice de cap și urmează să i se facă o procedură medicală de dilatare a vaselor sanguine, care durează 6 ore pe zi timp de cinci zile. Abia după aceea medicii canadieni se vor pronunța în privința recuperării.

Explică ce i s-a întâmplat și cum a ajuns cu degetele degerate după 94 de kilometri din cursă: cu strategia maratonului în cap n-a ținut cont de micile detalii, încrezător că organismul rezistă: a adormit două ore în cort pe traseu, insuficient de infofolit si la minus 40 de grade, resimțite de corp, nu minus 20 de grade cât a crezut. A înghețat în somn  precum ”Fetița cu chibritele” o spune chiar el și nici măcar n-a realizat. Noroc cu medicii care n-au vrut să stea la discuții și să asculte protestele lui Tibi Ușeriu, cel care a mai făcut ceva asemănător la 6633 Arctic. La Yukon Arctic medicii n-au cedat: cu un an în urmă unui sportiv care a adormit tot așa i s-au amputat în final ambele picioare și o mână. Dacă a meritat toată această experiență ?

Bineînțeles că da, își răspunde: La fel ca fiecare secundă trăită din viața asta.

Pun pariu că mulți dintre voi vă puneți întrebarea asta. Adică merită să mergi la capătul lumii ca să îngheți în somn, ca fetița cu chibriturile? Bineînțeles că merită! La fel ca fiecare secundă trăită din viața asta. Iar ratările sunt, de fiecare dată, un profesor mai eficient decât orice triumf. Ele fac parte din poveste și trebuie să fie asumate ca atare. Cum ar fi seria de ghinioane de la Tor de Géants, pe care nu o să le uit cât oi trăi”, mărturisește Tibi Ușeriu.

Despre starea de sănătate scrie: Acum sunt în spital, conectat la aparate și monitoare. Am o pijama ridicolă, cu picățele. Timp de 5 zile, cam 6 ore pe zi, o să fac un fel de dializă menită să-mi dilate vasele sanguine. Apoi mi se va decide soarta. Mi-e rău, văd triplu și am senzația că îmi crapă capul” după care glumește că în loc de acțiune are timp berechet de confesiuni. „ E momentul ideal de sinceritate, în care să te întrebi cum de ți s-a întâmplat tocmai ție chestia asta. De ce? Ce clișeu.

Și mai ales, să te întrebi dacă a meritat. Ăsta e genul de întrebare de pus la sfârșitul vieții, atunci când tragi linie și te uiți înapoi la tot filmul, neîntrerupt de reclame. O pun iată, mai devreme. Criticilor de canapea și de tastatură, care se întreabă de ce și-o tot caută prin iaduri de gheață vedeta asta de carton, o să le spun că da, a meritat din plin. Poate n-o să înțeleagă. Nu e important. Ce e important pentru mine, nu trebuie să fie neapărat valabil pentru restul lumii, nu-i așa?”

Reamintește apoi de ce a alergat la Yukon Arctic: pentru cei 1000 de kilometri, drumul asumat să fie construit de Tășuleasa Social: ”Eu am venit aici cu un scop, ca într-o misiune, călăuzit de o cauză în care cred foarte tare. Și anume că Via Transilvanica ( https://www.viatransilvanica.com/ ), drumulețul ăsta al nostru, s-ar putea ca, într-o bună zi, să ne unească mai mult decât toate festivismele centenare la un loc.

Visez să alerg într-o bună zi toți cei 1000 de kilometri. Cu toate degetele de la picioare, dacă se poate. Le mulțumesc, așadar, tuturor sutelor de necunoscuți care au făcut donații pentru cauza noastră. Lista e în continuare deschisă.”

Despre degerături: ” adrenalina mi-a jucat o festă neașteptată”

S-a întâmplat din prostia mea. Îmi stă în gât să o recunosc, dar fix așa e. În cursele astea petrecute în condiții extreme, nu are voie să-ți scape absolut nimic. Trebuie să fii 100% prezent, concentrat, atent la cele mai mici semne și detalii. Dacă bietul Roberto Zanda nu și-ar fi pierdut luciditatea anul trecut, poate azi nu avea amputate ambele picioare, plus mâna dreaptă. A fost un caz dramatic, care a ridicat la maximum nivelul de alertă al organizatorilor de la Yukon Ultra. Povestea mea s-a întâmplat așa. Ca de obicei, am pornit tare, cu o strategie clară în minte. După aproape 100 de kilometri am ajuns în punctul doi de control. Eram pe poziția a treia. Mă simțeam bine și totul părea în grafic. Planul meu era să dorm puțin și să plec înaintea numărului unu. Iar aici, adrenalina mi-a jucat o festă neașteptată. Ajunsesem în acest punct după o urcare și eram plin de elan. Am dormit doar două ore. Afară. Așa era regula. Încălzit fiind și focalizat pe strategia de a trece în frunte, acolo unde îmi place de obicei, am ratat din ecuație două detalii esențiale. Primul a fost temperatura. Eram convins că sunt în jur de -20 de grade, însă, aveam să aflu prea târziu, the real feel era de -44! Al doilea a fost echipamentul. În sanie aveam încălzitoare, papucei de puf, ciorapi groși, de toate. Le-am ignorat cu bună știință. M-am mulțumit cu o echipare ușoară, necorespunzătoare, și asta a fost o mare greșeală. Am intrat în sacul de puf îmbrăcat prost și, fără să am cea mai mică bănuială, în două ore am înghețat frumușel, în somn. Noroc că organizatorii au impus o regulă nouă de control medical al extremităților fiecărui participant care pleacă din punctele de control: nas, urechi, mâini și picioare. Am pornit GPS track și m-am prezentat la controlul de rutină. Nu prea aveam răbdare, mă mâncau tălpile să o tai. Nu simțeam nimic în neregulă, umblam perfect normal. Doar că toate degetele de la piciorul stâng îmi erau albastre ca albastrul de Voroneț.

Când am citit panica din ochii lor, am știut că lucrurile vor lua altă întorsătură decât în planurile mele. Viața are talentul să ne surprindă uneori. Degeaba am protestat. Degeaba m-am dat cocoș.

A fost chemat un elicopter și, ca vântul, m-am trezit la spital. Din albastre, degetele se făcuseră acum negre. Și nu le mai simțeam. Medicii au zis că sunt degerături de gradul III. Drept urmare, mă tratează cum știu ei mai bine. Le sunt recunoscător.

Concluzii? Am încasat o nouă lecție de băgat la cap. Natura trebuie respectată, cu ea nu e de joacă. La termometru e bine să te uiți, nu să te bazezi pe simțuri. Decât să mori ca un erou, mai bine te lași salvat.

Îmi plac lucrurile neterminate? Nu, deloc. Știu că n-are nici o noimă și sună a bravadă, dar chiar acum, cum stau pe spate cu ochii în neon, îndrăznesc să mă imaginez la anul din nou aici în Yukon, alergând prin pustiul alb, cu toate degetele la purtător sau fără.

Regret ceva? Ca de obicei, nimic. Drumul cel adevărat stă mereu înainte. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări, susținere și gânduri bune. Vă mulțumesc că vă pasă de Via Transilvanica. Să ne reauzim sănătoși acasă” scrie Tibi Ușeriu.

 

 

 

Share.

About Author

Lasă un comentariu