După ce an de an a trăit alături de elevii săi frustrarea provocată de erorile umane de la corectarea la Bacalaureat, de întrebările fără răspuns ale celor care au obținut note incomparabil mai mari după contestații, sau dimpotrivă, n-au aflat niciodată care a fost valoarea muncii lor de luni și ani, profesoara Monica Halaszi a explodat într-o postare pe facebook : ” An de an este aceeași poveste … Știți ce frustrare simte un elev care s-a pregătit pentru un examen și cineva, din județul său sau din altul, îl evaluează greșit? Știți câte întrebări își pune? Sper să nu cunoașteți niciodată această stare. Nici voi, nici copilul sau copiii voștri” .
An de an e aceeași poveste: e de fapt malpraxis
Revolta profesoarei de limba română, co-autoare de manuale a izbucnit după ce anul acesta zeci de absolvenți bistrițeni au constatat după contestații că lucrările lor la Bacalaureat fuseseră subevaluate chiar și cu mai mult de 1- 2 puncte : ” Știți cum e să te întrebe un elev: „Doamna profesoară, ce ziceți, să fac contestație? Cred că am fost subevaluat…”? Știți cât de neputincioasă mă simt neoferindu-i un răspuns? Neasumându-mi, de fapt, vreun răspuns? Știți ce furie simți când vezi că toate notele elevilor tăi, care și-au asumat depunerea contestației, au crescut? Când 7,50 devine 9, 80, când 6, 80 devine 9, când 8,60 devine 10 și am zeci de astfel de exemple adunate în timp… Furie fiindcă nu au obținut nota asta încă de la început. Furie pentru că, poate, și alți elevi, care nu au avut curajul să depună contestație, au fost subevaluați. Furie… Împotriva cui?” a scris profesoara pe facebook.
Monica Halaszi mai spune și că povestea erorilor se repetă de prea multă vreme ca să poată fi tolerată și că efectul asupra foștilor elevil este unul cu implicații pe termen lung: ”An de an este aceeași poveste. Erori umane, se spune. Subevaluări (elevi notați cu 4,70, deci picați, care după contestație obțin 5,80 sau 9), supraevaluări. E de fapt malpraxis. E ca atunci când mergi la medic și-ți greșește diagnosticul. Și te dai de ceasul morții și apoi te duci la alt medic care îți spune să te liniștești că nu e nimic grav. Dacă te duci. Dacă nu, duci cu tine greutatea bolii și te îndopi cu medicamente care nu numai că nu îți fac bine, dar îți produc o altă boală, una reală. Știți ce frustrare simte un elev care s-a pregătit pentru un examen și cineva, din județul său sau din altul, îl evaluează greșit? Știți câte întrebări își pune? Sper să nu cunoașteți niciodată această stare. Nici voi, nici copilul sau copiii voștri.”.
Una dintre cele mai apreciate profesoare de limba română din județ, cu un background care include pe lângă numeroase recunoașteri ale valorii profesionale și o decorație prezidențială cu Ordinul Meritul pentru Invatamânt” primită din mâna președintelui Iohannis, Monica Halaszi nu mai participă de câțiva ani la comisiile de corectare pentru Bacalaureat. Printre rânduri, se poate deduce și de ce, din relatarea replicilor unora din colegii de comisii cu care a corectat : ”Nu îmi place cum a scris, nu-i dau puncte.” „Nu sunt de acord cu argumentul ăsta. Nu-l punctez.” „De ce a adus în discuție experiența personală? Ce dacă scrie în cerință asta? Mie să-mi dea exemple din opere literare, nu din experiența lui. Și serios, ce experiență au elevii la 19 ani?” „N-are decât să scrie ăștia în barem ce vor, eu punctez cum cred eu.” „Mie să-mi scrie tot, nu doar să dezvolte reperele…” „Auzi, cică are opinie despre personaj… Cum adică are opinie? Cine se cred elevii ăstia? Critici literari?” „Eu nu le predau așa, deci nu punctez.” „Ce dacă nu a respectat structura? E clar, are cultură… Îi dau punctajul maxim.” „Am dat mai mult, e drept, că m-a impresionat lucrarea… Scrie așa frumos…” „Mi-e frică să-i dau 10. Mai bine 9,95.”
Replicile de mai sus nu sunt ficțiune. Am reprodus din memorie ce am auzit de-a lungul timpului în calitate de evaluator. Și mai e una care e regina replicilor. „Ce dacă nu merită? Corectăm în favoarea elevului.” De regulă, este argumentul supraevaluării. A corecta în favoarea elevului nu înseamnă de fapt să închizi ochii la erori, ci să iei în considerare orice altă formulare decât cea dată ca exemplu în barem. A corecta în favoarea elevului înseamnă să respecți precizarea din barem: „Se punctează orice formulare/modalitate de rezolvare corectă a cerinţelor.” A aplica „ad litteram” principiul corectării în favoarea elevului înseamnă a favoriza mediocritatea („îi dau punctaj maxim, lasă, bine că a scris…”) și a-i dezavantaja pe elevii buni („nu pot să-I dau 10, putea să mai dea un citat, ceva…”) scrie Monica Halaszi.
Nu poți face din orice profesor un evaluator la examenele naționale. Avem nevoie de un corp de experți în evaluare
Monica Halaszi nu crede însă în măsurile sancționatorii pentru profesorii evaluatori, în condițiile în care de peste 10 ani nu există niciun program național și nici preocupare pentru formarea evaluatorilor: ”Ați auzit de „arborele problemei”? Este un instrument util în identificarea problemelor și a cauzelor apariției lor. E un instrument care, aplicat pe problema evaluării defectuoase la examenele naționale, ar releva cauzele, iar una dintre ele ar fi, cu siguranță, resursa umană. Cred că nu orice profesor ar trebui trimis în centrul de evaluare. Nu orice profesor are competențe de evaluator la examenele naționale, dar nu neg că își poate dezvolta, în timp, aceste competențe. Nu trimiți ca evaluator un tânăr aflat în primul an de predare, fără să-l formezi. Nu faci carne de tun din oamenii pe care nu i-ai format în domeniul evaluării. mizând pe formarea lor inițială. Știți de când nu au mai fost organizat cursuri SERIOASE care să formeze competențele necesare unui evaluator? Din perioada 2006-2008, atunci când CNEE a derulat un program numit DeCeE („Dezvoltarea competențelor de evaluare a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar”¬). E vorba de peste zece ani. Mulți profesori formați atunci s-au pensionat sau au ieșit din sistem, mulți au intrat. E nevoie acută de un astfel de program de formare. E vital. Un program făcut pe bune, în care calificativul obținut de participanți să conteze. Nu putem acuza profesorii să nu evaluează așa cum trebuie, dacă nu facem ceva pentru ei. Dacă nu vor înțelege cum funcționează evaluarea standardizată. Dacă nu vor înțelege că, atunci când îmbracă haina evaluatorului, trebuie să aplice baremul. Fie că le place, fie că nu. Nu sancționarea lor este soluția. Ce ai făcut pentru ei, ce le-ai oferit, ca să ceri calitate? Bani? Formează-I și cere-le calitate. Investește în ei și cere-le calitate. Și da, dă-le și bani, e firesc…”
Cred că avem nevoie de un corp de experți în evaluare, cred în profesionalizarea calității de evaluator la examenele naționale. Mulți dintre colegii mei pot face parte deja din acest corp al evaluatorilor.” mai scrie Monica Halaszi, concluzionând: ”Pe cine sunt furioasă? Pe mine și pe noi toți. Fiindcă tăcem”.
